Text

Între vis și realitate

E straniu să fii artist atunci când iți dai seama că, creația este o iluzie, ea fiind de fapt o transformare energetică a unor realități dincolo de materie, de spațiu și de timp. Și îmi lasă impresia de ceva șubred, precum niște scări putrezite care ne amintesc aievea ca ne-am născut, am trăit, am iubit, am visat, am …

Și ma întreb tot căutând vreun rost, unde mai caut valori când realitatea nu e decât o iluzie de a fi.
AErm / 20 octombrie 2010


 

EcLIPSA de înger

Om dispreţuit, om nepreţuit, om de tobă, om de coz. Omului drag, cald şi iubit, i se iartă toate necazurile (şi minciunile), i se dau sfaturi cu nemiluita, pe negândite şi rar gândite. Depinde cât de tare este dizolvat egoismul fiecărui şi câtă energie este concentrată şi cât de înfometaţi sunt ei.
Nu sunt eu, dacă ar fi el, să nu fie. Am fi noi dacă dânşii ar linişti o cioară cu un scurt fluierat, dar le fluieră nici creerii, nici inima, de aceea noi suntem dânşii întru tot…
Un artist ar fi bine de recunoscut după sensibilitatea pe care o emană, e o fire delicată, mai mult decât o simplă roată, care duce carul cu ceva, undeva. Face el oare tot, anume aşa pentru că altfel nu poate, sau e într-o veşnică căutare din care nu mai poate întoarce timpul? Să ştii că timpul e unicul care ar putea a se pretinde maestru, aşa că mai bine e să lăsăm totul baltă şi să spui ce ai de spus, în rest el e cel care ne va veni în ajutor.
O muscă stă sub omoplatul stâng şi depune ouă, lângă inima mea aburindă, nu mai suport frunzele, clipe ce mi s-au aşezat pe ochi, mă sufoc. O albină mai caută nectar, a întârziat la stup cu o viaţă. Nu mai poate strânge decât colbul de pe frunze. Un păianjen mort se bucură că mi-a prins ochiul în plasă şi are ce suge pe lumea cealaltă. Dorm surorile somnului meu şi sforăie fără răgaz. Răscolesc acelaşi vis de trei zile.
O, Clipă, bucurate de scutul tăcerii cât nu te-a călcat vre-o maşină cu scrâşnetul frânei, călcâiul lui Ahile geme.
Un cioroi negru stă înfipt în peretele casei albastre, cred că se gândea la o nucă, sunt gata să mă pornesc și eu pe ducă. Undeva, poate, mă așteaptă un câine care își linge ochii neputând să înțeleagă sunt eu sau nu …

Of, rău mă dor frunzele.
N-am, N-am, N-am, ce? Nu știu nici eu, ce trebuie să am.


 

METamorFoste

FRUMUSEŢILE sunt lucrurile cu care ne obişnuim au nu e aşa dacă am face ceva ieşit din obişnuinţă? Tot ce e tot, ce am putea crede? Dar mai departe? Nostalgia, noaptea, ziua galbenă şi bucuria anilor ce trec şi VIN, ROŞU cu zâmb în urechi.
Sau nu e?, dacă te-ai rade brusc pe căp şi ai tăia două fâşii de piele ca să faci curele sau pergament să fie totul clar sau timpul (e cel care ne face). E prea mult sau prea puţin, prea aproape sau departe, sau prea acum cândva va fi demult.
Unde este monolog sau dialog sau tri…discuţie, păreri, educaţie, citite, gândite, alese, ce faci tu, suflet singur? Unde este puterea ta de a crea imagini, iluzii, vise convingătoare argumentate? Unde este puterea ta, în silabă sau cuvânt ce limitează înţelesul şi pune hotar marginei? Unde vei cădea de pe această margine însângerată? Pierzi nuanţele într-o agonie de haos sau caz, rece apă taz lingura în.

CARE este ordinea, litera sau punctul, sfârşit de început, sau cifra neterminată, nemaizicând de alte seminţi îngăinate, tu citeşti sau eu te citesc? Meschin în mese şi în chinuri trecătoare sau o masă plină cu cucuie şi cu şi…
Ai putea oare să crezi că tu eşti acela care nu eşti gol, sau povara de nimic a cazului. Pe vară pe iarnă mă piş, şi ele pe mine cu gânduri.
Aş vrea s-o iau de la început, dar cum, căci am pierdut punctul care nici nu l-am avut şi unde nu este sfârşit giaba cauţi… timp. Pierdut cu plinul de tot felul şi tradus de un singur sunet. Să plec în amintiri, călătorind în fi-va, mama mă-sii, mă-sii ciapa cizma şi sapa, cer scuze pentru scuzele ei de scuze. Mi sa spus, un cimitir de idei îngropate de vii după mine. Praf pe cizmele şi pe nasul tău.
Sprâncene călătoare în depărtări de zare ziare înflorite cu boboci de toamnă ce se numără în trandafiri.

nu crezi că tot ce crezi e ceea ce crezi, te înşeli şi înşelăciunea nu e înşelătoare precum crezi. S-o spună alţii că tot ce spun e nou în ei şi vechi în noi, de aceea viteza noastră e mai mare.
Şi dacă ne oprim, explodăm în mii de mii, că mie mi-e groază unde poate ajunge raţiunea, raţe albe, raţe negre, sălbatice, domestice, de sâmbătă şi duminică, restul e mai important decât importă importanţa acestei importanţe. Tot mai frecvent sau vântul e mai plin decât noi. Ce luptă, bre, ce război, ce tactică? Nu fi maestru în prostie prost în măgărie şi măgar în avuţie, căci ţie avu să ţi se dea tot, inVERSAT.
Sau nu eşti tu cel mai folosit sau darnic. Ce educaţie phoenix, o coadă în sus, o coadă în jos ph şi mort pe orizont. Mai bine încrezut în tine ca un rinocier îmbălsămat cu-n corn de raţiune simbolică? Dar se mai scoală şi altceva şi când se pune pe cântar, eşti înşelat. Adevăr să fie oare că porcul nu-şi strică dinţii în diamante? Da porcul e cel mai fin animal în glodul lui! Are coada răsucită ca mustaţa unui capoRAR, Salvadore ce înţelegi tu fineţe? Aici raţa te dă de gol. Ştii unde ajungi în mândrie? Departe frate, departe, la culmea verticalei şi să nu-mi explici legea căderii, au te poţi sprijini într-un dinte păros.

HiAREle-ne de-ntuneric, au legea lor şi orientare deosebită în spaţiu şi face rău la maţe, dacă torni miluirea lunii cu nemiluita. Căldura din căldare căldăreşte legile ei şi poţi să te frigi dacă eşti mai fierbinte ca ea.

Nu acoperi înţelesul cu minciună şi cineva n-o să aibă folos.
Fob din fire.
Stop.


 

Secțiunea de Aur

proiect realizat în 1999, Alexandru Ermurache

Lumea tinde mereu spre ceva nou. Dar peste toate timpurile se extind anumite legi, principii de estetică și de concepere a frumosului și, dacă nu ar fi cineva de acord, e ca și cum ar spune „principiul meu este de a nu avea nici un principiu”.
Ceea ce mi-am propus să realizez nu este un mod de a șoca publicul, ci, mai degrabă, un drum în interiorul meu, căutând o traiectorie ce ar putea depăși limita timpului, pentru a obține o senzație de uitare, un fel de transă. De ce am acceptat genericul „Secțiunea de Aur”, de ce dau denumiri improbabile lucrărilor, dacă nu țin neapărat să fiu înțeles de cineva? Posibil, e o concepție de căutare a perfecțiunii. Şi prin aceasta caut să leg timpurile, ca să dispară orice graniță, orice definiție de blocare sau obligațiune. Pot fi o libelulă, libelula poate fi un cerc, cercul poate fi eu, eu sunt nimic, nimicul e tot și vine, zboară, sună liniștea.
La acest sfârșit de veac și de mileniu roata timpului a căpătat o viteză prea mare, existența are alte nuanțe, rațiunea ne pune în pragul altor realizări. Noile tehnologii ne pot arunca în alte realități.
Studiind calculatorul până la faza în care, se pare că, iată, izbutesc să-l mânuiesc eficient în munca de creație, mi-am propus să realizez acest proiect și m-am convins că principalul e să fii animat de dorința de a face ceva căci, în acest caz, ideea se materializează parcă de la sine, avându-te drept instrument. De aici, și prin acest proiect, încerc să descifrez existența mea temporară, trecută prin prisma experienței înaintașilor, reflectată tangențial și prin lumea copilăriei, lumea realității subconștiente. Gândurile sunt concepute ca o „Secțiune de Aur” a existenței mele. Utilizând fotografii vechi de familie, desenele lui Leonardo da Vinci, Bames, desenele proprii, desenele copiilor, încerc să obțin o sinteză specifică lumii mele interioare.
Căutările mele se fructifică în tendința de a unifica spațiul exterior cu cel interior. Uneori, poți închide în suflet lumea ce te înconjoară, o poți ridica sau coborî în adâncul inimii. Poți captura o imagine ca s-o aduci apoi la condiția de iluzie, îi poți atribui o existență efemeră, virtuală, însă o poți înălța la culmea unui semn, simbol, destin, lege sau ritual pentru aducerile aminte, pentru a determina punctul unei circumferințe. Traiectoria unor realități se intercalează cu starea lăuntrică având, uneori, un aer sinistru, alteori – unul sublim. Mă întreb, care pot fi calitățile unei suprafețe în afară de acelea că ele pot sparge limita de a fi înțelese ca suprafață mai având în ele și un conținut, o taină care te fură și te poartă pe căi nevăzute?
Ce este artistul în lucrare și ce este suprafața de sine stătătoare? Da, prin intermediul ei poți vorbi uneori mai multe decât poate spune un cuvânt, dar are oare ea importanță atunci când drumul până la suprafața și spațiul gândirii sunt pline de linii, pete, culoare, factură și, când ajungi la destinație, depui numai o părticică din tot ce trăiești în interior și astea nu reflectă toată gama de retrăiri și aspirații, lăsându-ți impresia de neputință, de imperfecțiune? Prin acest proiect am dorit să obțin un echilibru și o armonie între aspirațiile mele artistice și noile tehnologii ce reflectă un alt nivel al spiritului exprimat prin intermediul materiei.
Vreau să cred că acest proiect a lăsat după sine o sclipire de zbor.


 

Dincolo de mine

※ proiect în cadrul expoziției „INTERVENȚII”, 2006 – AErm

Mi-am propus să realizez și să desfășor tema spirit și materie punând un șir de probleme cum ar fi credința, personalitatea, virtutea, viciile, (egoismul, indiferența…) o retrospectivă a frământărilor de secol care caută răspuns în fiecare din noi. Se petrec un şir de metamorfoze în timp, care se datorează mediului și societății, mă interesează raportul individ-societate.
Individul este înghițit de viteza timpului și cotidian, preocupat prea mult de sine pentru a vedea alte dimensiuni. Detaşarea de sine permite o viziune a lumii printr-o prismă, care descifrează accesul spre alte realități. Imaginea în care există timp, materie, spaţiu este acea prismă-icoană care permite spiritului de a se regăsi.
Primele lini trase pe stâncă au însemnat modelarea inconştientă a altui spaţiu. În aceste căutări limbajul nu e un mod de a vedea, e un mod de a gândi, simbolul schimbă şi modifică rădăcina conştiinţei, de acolo ne trezim uneori că putem lămuri nişte impulsuri şi chiar fapte la care nu ne-am dat puterea să le conştientizăm. Lumea determină spaţiul existenţei prin diverse grade de comparaţie reduse, îmi place nu-mi place, bine-rău, prin contrapunere duală, fără să-şi dea seama că nimeresc într-o capcană – uitarea originii, uitarea de sine.
Criteriile trebuiesc căutate dincolo de vise.

 

Elementul iluzie-(spicuiri de gânduri)
„Conştiinţa noastră nu ne aprobă întotdeauna, dar ne este oricum prieten. Din contra, subconştientul nostru se comportă ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii noştri.”

„Se spune că păsări călătoare, care trec noaptea în cârduri peste oraşe, se zăpăcesc de lumina ce-o împrăştie acestea în întuneric şi până în zori tot dau ocol oraşului, neştiind încotro s-apuce: instinctele noastre mari şi mici sînt ca acele păsări: lumina conştiinţei le zăpăceşte.”
L. Blaga /

„E conştientizat faptul sau nu, dar cultura acceptă în prezent un limbaj, care e bazat nu pe măiestrie tehnica sau încrederea în adevărul cercetărilor ci unul care e bazat pe producerea unor chei vizuale pentru depuneri descifrate in ideea lucrării, deci a procesului”
/ Tomato /

„Arta nu poate salva omul. Însă mijloacele artelor fac posibil dialogul. Şi dialogul cheamă omul spre acţiuni de autopăstrare. Fluenţii de energie ce se emană de un grup de oameni sunt apţi de a crea o realitate spirituală. Cultura nouă ce are ca fundament forţe telepatice va deveni bază activităţii artistice a noilor generaţii. Ea va înlocui cultura gândirii mecanice.”
Gunter Yukker /


 

O tabără de august

Butuceni, 2006, 9 august (8-17august)
Alexandru Ermurache

Încărcat cu entuziasm, caut de la orele zece un loc pentru care aş fi străin… predispus pentru a explora un spaţiu necunoscut.
Mă prind la un gând – cu cât mă deprind cu mediul, cu atât devin pasiv pentru a căuta mesaj în el. Spaţiul devenind parte din suflet nu mai găsesc firul prin care aş putea să-l prezint sub aceleaşi emoţii de primă vedere.
Trebuie să privesc lucrurile mai adânc. Fără întrebare nu caut răspuns.
De ce sunt aici? Pentru că eu vreau, sau locul mă vrea, sau timpul mă vrea?
Simt că nu pot să desenez. Mă frământă întrebări… Încerc să descifrez şi să rezolv ecuaţii lăuntrice.
Sunt încordat?
Dacă desenez sau pictez, ce-mi dă spaţiul?
Caut loc să mă stabilesc pentru a desena. Umbra, pete, spaţiu, compoziţie, stare… CUI?
Ajung la cuvintele lui Macedon, „Veni, Vedi, Vici”. Abia acum le înţeleg sensul.
Omul explorează spaţiul pentru a cunoaşte, a captiva şi a domina. După cuvinte se ascunde subjugare interioară, nu mai aparţii întoarcerii. Sugi din tine ca un ţânţar seva prelucrată de emoţii până la uitare de sine.
Până la amiază eram copleşit de întrebări. Nu pot face nimic, până nu găsesc răspuns sau linişte interioară, altfel nu mă pot concentra.
M-am decis să mă opresc la un loc, unde nu m-ar domina obligaţii, şi să desenez fără nici un scop sau prejudecăţi.
Acoperind suprafaţa de hârtie, la un moment m-am simţit neputincios. Locul îmi dădea un fel de emoţii, şi eu nu reuşeam să aştern starea pe hârtie. Eram înrobit de spaţiu, nici de cum nu puteam obţine spaţiul retrăit în imagine.
Am strâns creioanele cu gândul că aşa nu merge.
Ca să uit de toate frământările, mă hotărăsc!

Fac un desen alb-negru.
Motivul – coştereaţa de găini.
Atenţie şi ascultare de detalii în desen.
Acoperiş de stuf şi piatră clădită.
Pată, linie, …

În imaginaţie vedeam stuful pe malul râului în bătaia vântului, cucoşul, care anunţa dimineţile la răsăritul soarelui, oamenii care au clădit piatra ritmic. Ascultam cum răsuflă piatra în stâncă!
Mâna desena copleşită de emoţii şi sentimente, până mi-am dat seama, că desenul nu mai conta pe foaie, eu îl desenam în suflet.


 

O coloncifră nebună
care vroia să spună ceva
la o conferință a literelor

despre virginitatea literei – 2008

… după o lungă ascultare.
De fapt voi la ce v-ați adunat aici, se adresase coloncifra către litere, după care începu s-o ia în răspăr pe letrină.
– Tu câți ani ai de crezi că ai puterea de a spune ceva? Eu am un morcov proaspăt, dacă îl cureți pe măsură, poți masturba în voie rămânând virgină, şi nu mai mima atâta că un sărut îți satisface somnolența. Eu nu încap cu voi la masă, și străduindu-mă să înțeleg sensul din toată halucinația asta, nu mai am putere să vă ascult, şi nici timp. Fiind număr acestei pagini, eu nu pot cunoaște mai mult decât cifra precedentă și cea care mă urmează. V-ați adunat să mâncați şi să vă ghiftuiți din timpul celor care vă citesc, cautând și rezolvând un comportament comod de existență. Dar soluțiile reale le țineți în taină.
După aceste cuvinte colontitlul vru să spună o vorbă ca să poată ascunde relațiile intime cu letrina, dar nu putu, că se începuse mare gălăgie între paragrafe.
O literă care demult nu mai era fată mare, începu să se certe cu vecinele, cândva prietene într-un cuvânt, şi făcea isterică că din pricina lor nu încape la masă. Acest conflict îl observă coloncifra, şi după o pauză de câteva secunde continuă către litera isterică: dacă tema a ieșit din făgaș şi nu mai este valabilă, cel mai bun prilej sa-ți capeți loc la masă, ia litera din stânga şi cea din dreapta la braț şi ieși la plimbare. Cu una caută un punct comun, cu alta te ceartă şi las-o rătăcită. Astfel vei găsi un loc pe pagină, dar satisfacția nu va dura mult, pentru că nu ăsta a fost motivul ascuns, ci irosirea luminii de ochi.

Translate »